Regizorul si scenaristul Lee Jong-pil debuta in 2013 cu “Born to Sing”,
un film ce avea in centrul sau muzica. Aceeasi tema e reluata in 2015 in
“The Sound of a Flower”, schimband insa decorul intr-unul de epoca. De
aceasta data, insa, filmul are la baza o poveste reala, cea a vietii
unei anume Jin Chae-sun, prima interpreta profesionista de pansori a
Joseonului. Viata ei se intersecteaza cu cea a lui Shin Jae-hyo, un
maestru instructor in pansori, cel care in a doua jumatate a secolului
XIX a deschis si prima Academie de pansori din Joseon, Acadeemia Dongli.
Cu toate ca despre partea a doua a vietii lui Jin Chae-sun se stiu
foarte putine lucruri (nu se stie nici macar anul in care a murit),
regizorul si scenaristul Lee Jong-pil reuseste o reconstituire
remarcabila a primei parti a vietii acesteia, ajutandu-ne in acelasi
timp sa cunoastem si mentalitatea acelor vremuri, in care femeile nu
aveau voie sa interpreteze in public. In rolul eroinei Jin Chae-sun o
revedem pe Bae Suzy, la al doilea rol pe marele ecran dupa debutul in
“Architecture 101”. Implicata
mai mult in lumea muzicala (e membra a unei formatii k-pop de fete,
Miss A) si a serialelor de televiziune (unde a castigat cu precadere
premii de popularitate, dar si cateva pentru interpretare in seriale
precum “Dream High” sau “Gu Family Book”), Bae Suzy reuseste o
interpretare acceptabila, stimulata si de numele mari ale partenerilor
colegi de platou: Ryoo Seung-ryong (Miracle in Cell No 7, All About My
Wife, Masquerade) si Kim Nam-gil din recentul “The Shameless”, care insa
are un rol secundar, lucru care pare a nu-l deranja pe indragitul
actor. Filmul a obtinut 1,9 milioane dolari incasari la box-office anul
trecut (o suma mincinoasa daca ne referim la calitatea filmului), iar
actrita Bae Suzy a castigat un premiu pentru popularitate cu acest rol
(cu toate ca prestatia ei a lasat pe alocuri de dorit, poate de aceea i
se si spune “premiu de popularitate”, acesta nerasplatind talentul). CONTINUAREA AICI
“The Master” (2015) (cunoscut cu titlul international “The Final
Master”) e cel de-al treilea film al carierei regizorale a lui Xu
Haofeng. Regizorul nascut in Beijing in 1973 a practicat artele martiale
de la varsta de 14 ani, un stil centrat pe lupta din maini, pe care il
vedem aplicat din plin in aceasta noua productie. Intrand la Acedamia de
Film din Bejing, studiind regia, a dat si o aplicare cunostintelor de
arte martiale, devenind si regizor de coregrafie, ocupandu-se si de
scenele de lupta din filmele sale. A absolvit in 1997 si a devenit
ucenicul a doi maestri de arte martiale, unul din ei inspirandu-l sa
scrie romanul biografic “The Bygone Kung Fu Wolrd”. In 2007 a publicat
romanul “Monks Come Down the Mountain”, devenit best-seller, care anul
trecut a fost ecranizat cu succes de Chen Kaige. In 2011, Xu a debutat
ca regizor cu “The Sword Identity” inspirat din romanul sau omonim,
castigand 2 premii si obtinand critici pozitive la Venetia. In 2012
colabora cu Wong Kar-wai la scenariul lui “The Grandmaster”, un film cu
53 de premii si 50 de nominalizari, regizand si “Judge Archer”, un film
cu un buget redus. In 2014 publica romanul “The Master”, ce a si stat la
baza productiei sale omonime din 2015, ce a avut in general critici
favorabile. Filmul a castigat 3 premii si a avut 9 nominalizari, intre
care cele mai prestigioase au fost premiul pentru Cea mai buna
coregrafie si nominalizari la Cel mai bun scenariu si Cea mai buna
actrita intr-un rol secundar la Golden Horse Awards. Cele mai importante
figuri ale productiei sunt actorul Liao Fan, cunoscut pentru rolul
premiat la Berlin cu Ursul de Aur din “Black Coal, Thin Ice”, Song Jia
(din recentul “My Beloved Bodyguard”) si Jiang Wenli, o cunoscuta
actrita de televiziune din China, in rolul principal negativ. CONTINUAREA AICI
“Sand Chronicle“ a fost unul din filmele de succes ale regizorului
japonez Shinsuke Sato, unul din cei mai bine cotati regizori de filme
comerciale ale momentului in Japonia. Cunoscut pentru “All About My
Dog”, “Gantz”, “Gantz: Perfect Answer”, “Library Wars”, “Library Wars:
The Last Mission”, “All-Round Appraiser Q” sau recentul “I Am a Hero”
sau “Death Note: Light Up the New World” (proaspat lasant in
cinematografele japoneze), Shinsuke Sato reapeleaza, in “Sand
Chronicle”, la sursa sa preferata de inspiratie, manga. De aceasta data
vorbim de “Sand Chronicles”, o manga scrisa de Hinako Ashihara, autoare
de altfel si premiata pentru manga sa, publicata in 10 volume din 2003
pana in 2006. Urmare a succesului mangai, in 2007 TBS a difuzat un
serial omonim de 60 de episoade, iar un an mai tarziu s-a realizat si
acest “live-action” cu fonduri de la TBS, departamentul filme. Filmul
are o particularitate datorata scenariului, mai exact alternanta dintre
trecut si prezent, care e atat de bine conturata incat avem practic doua
perechi de actori ce-si impart rolul protagonist – feminin, respectiv
masculin – pe toata durata povestii. Protagonista feminina, Ann Minase, e
interpretata in adolescenta de actrita Kaho, pe atunci o tanara de 17
ani ce la cateva luni distanta aparea in memorabilul “Tokyo Girl”, in
timp ce rolul personajului la maturitate e interpretat de Nao
Matsushita, o cunoscuta actrita japoneza de seriale de televiziune. In
ce priveste rolul protagonistului masculin Daigo Kitamura, Sosuke
Ikematsu respectiv Shunya Isaka dau viata celeilalte jumatati a
cuplului. Si, in mod la fel de suprinzator, actorii adolescenti sunt si
adevaratele vedete ale filmului, pe langa numarul mai mare de scene in
comparatie cu actorii seniori, acestia avand si o charisma mult mai
evidenta. Minunat filmat, regizorul de imagine oferindu-ne niste cadre
naturale superbe din prefectura Shimane, si acompaniata de o coloana
sonora instrumentala romantica, povestea curge lin pana spre final,
asemeni nisipului unei clepsidre, astfel incat nici nu realizezi cand
s-au scurs cele 2 ore minunate in compania protagonistilor. CONTINUAREA AICI
Kim Jeong-kwon, regizorul lui „Ditto”, „A Man Who Went to Mars” si „Ba
Bo: Miracle of a Giving Fool” isi face revenirea in industria de film la
7 ani distanta de la ultimul sau film, „Heartbreak Library”, cum se
poutea altfel daca nu cu o melodrama, stilul ce i-a adus celebritatea.
Impreuna cu scenaristul debutant Kim Goon-young, acesta scrie scenariul
ce sta la baza noi sale productii „Snow in Sea Breeze” (cunoscut si ca
„Snow is on the Sea”), filmata in decursul a doua luni la inceputul
anului 2012. Problemele legate de buget au intarziat premiera filmului
pana in ianuarie 2015. In rolurile principale il vedem pe Park Hae-jin
inainte de a deveni celebru, la debutul pe marele ecran (abia anul
viitor va aparea in al doilea sau film de lungmetraj, inspirat dintr-un
serial de televiziune de succes intitulat „Cheese in the Trap”). In
2012, Park Hae-jin era doar un actor de seriale promitator ce se
apropian vertiginos de 30 de ani, care se remarcase in 2008 in East of
Eden si a carui adevarata ascensiune incepe abia in 2013 cu rolul din
serialul „My Love From the Star”, urmat de „Doctor Stranger”, „Bad Guys”
si „Cheese in the Trap”. Partenera lui, simpatica Lee Young-ah, a
aparut in cateva filme modeste („Two Faces of My Girlfriend” e cel mai
cunoscut, filmul ei de debut) si a prins cateva roluri bune in seriale
de televiziune precum „King’s Dream”, „Vampire Prosecutor” 1 si 2 sau
„Iljimae”. Cei doi formeaza in acest film un cuplu frumos, cu o evidenta
chimie, a caror relatie agreabila merge la sufletul spectatorilor. Desi
vremea melodramelor a apus de ceva timp in cinematografia coreeana, e
clar ca reinventarea genului e o necesitate. „Snow in Sea Breeze” nu
aduce mai nimic in plus fata de melodramele clasice coreene ale anilor
2000, insa reuseste prin carisma celor doi protagonisti sa satisfaca
asteptarile amatorilor de melodrame romantice. CONTINUAREA AICI
Kei Kumai a fost unul din regizorii importanti pe care i-a dat Japonia
cinematografiei universale, desi niciodata nu a fost considerat unul de
nivelul marilor maestri ai vechii generatii, in umbra careia a creat.
Nascut in 1930, prinzand ca adolescent si fiind profund marcat de
consecintele celui de-al doilea Razboi Mondial asupra Japoniei, Kumai a
studiat literatura, insa a urmat o cariera in lumea filmului, in spatele
camerelor de luat vederi. Dupa ce a lucrat o perioada ca asistent de
regie (1953 “Hiroshima” si 1963 “Alibi”) si a inceput sa scrie scenarii
din 1960, a debutat in 1964 ca regizor. Primele sale filme au fost
thrillere inteligente, in care folosea investigarea crimelor ca vehicul
pentru examinarea consecintelor agresiunii si infrangerii Japoniei in al
doilea Razboi Mondial. Daca in filmul de debut, “The Long Death”
(1964), prezenta un fapt real – o otravire in masa petrecuta in 1948 in
Manciuria, in al doilea sau film, “Japanese Archipelago” (1965),
uciderea unui soldat american a fost utilizata ca si catalizator pentru o
analiza complexa a Japoniei postbelice si a statutului ei de colonie
americana, fara a ezita sa critice politica externa americana in Asia.
Filmul i-a si adus primul premiu din cariera, iar 7 ani mai tarziu a
ajuns cu filmul sau “Shinobu Kawa” la Festivalul de la Moscova. 2 ani
mai tarziu a fost prezent si la Berlin cu “Rise, Fair Sun”. Alte filme
remarcabile ale acrierei sale au fost “Sandakan No. 8”, “Cape of North”,
“The Sea and Poison” sau “Death of a Tea Master”. Ultimul
sau film a fost “The Sea is Watching”, o poveste frumoasa ce are la
baza un scenariu scris de Akira Kurosawa. 5 ani mai tarziu, in 2007, Kei
Kumai (foto) deceda la 76 de ani. Unul dintre ultimele sale filme a
fost “To Love” (1997), o poveste simpla inspirata din romanul lui
Shusaku Endo, “Femeia pe care am abandonat-o”. De altfel, nu a fost
pentru prima oara cand Kumai a apelat la romanele lui Endo (“Marea si
otrava” a fost ecranizat in 1986), un scriitor din generatia lui, mai
mic cu 7 ani ca el, ce poate fi citit, din fericire, si de publicul de
la noi (“Scandalul”, “Samuraiul”, “Tacere” sau “Un idiot minunat” fiind
deja publicate de editura Polirom.) “To Love”, care ii are in rolurile
principale pe Miki Sakai (pe atunci o tanara actrita de 19 ani) si
Atsuro Watabe, e o tulburatoare poveste de dragoste ce trateaza
ostracizarea la care sunt supuse persoanele ce sufera de o boala
considerata pana recent incurabila. Desi nu este unul din filmele
exponentiale ale lui Kumai, “To Love” e o mostra elocventa a stilului
simplist si ascutit al regizorului, ce nu ezita sa arunce cateva sageti
catre politic, ce intotdeauna e vinovat de dramele sociale. CONTINUAREA AICI
Regizorul si scenaristul memorabilului “A Werewolf Boy” (2012), Jo
Sung-hee, revine la 4 ani distanta cu “Phantom Detective”, abordand un
cu totul alt gen, puntea de legatura cu anteriorul sau film fiind
fantezia, care acum e limitata de cerintele genului in care filmul poate
fi incadrat. Avand titlul original “Detective Hong Gil-Dong:
Disappeared Village”, „Phantom Detective” fiind, desigur, titlul
international al productiei, realizarea regizorului si scenaristului Jo
Sung-hee poate fi incadrata in genul noir, la care se adauga mister,
umor si dramatism la discretie. Genul noir a inflorit la Hollywood in
anii ‚30-‚40, dar a prins repede si in Extremul Orient, unde Japonia a
fost varful de lance al genului, numeroase productii noir realizandu-se
in anii ‚50-‚60. In privinta Coreei de Sud, filmele noir in perioada
exploziei industriei de dupa 2000 au fost reinventate sub numele genului
neo-noir, titlurile exponentiale fiind „Sympathy for Mr. Vengeance”,
„Oldboy” sau „A Bittersweet Life”. Totusi, in 2007, Lee Myung-se,
regizorul lui „Duelist” si „Nowhere to Hide”, regiza ca la carte un film
noir autentic, „M”, fara a fi fost un succes de box-office. Genul nu e
usor de abordat, existand unele reguli ce trebuie respectate si,
evident, un buget care sa sustina decorurile noir, de aceea nici nu s-au
mai facut multe astfel de productii in cinematografia coreeana recenta.
Jo Sung-hee accepta provocarea
si in ciuda faptului ca publicul coreean nu prea gusta acest gen,
reuseste cu „Phantom Detective” sa realizeze poate cea mai reusita
productie noir coreeana din toate timpurile. Filmul a obtinut incasari
de 9,7 milioane dolari la box-ofice, lumea fiind atrasa de distribuirea
in rolul principal a unui star al tinerei generatii talentate de actori
coreeni (a nu se confunda cu idolii proveniti din industria k-pop-ului,
convertiti peste noapte in „actori”), Lee Je-hoon. Actorul a revenit
dupa rolul din „My Paparotti” (2013) si dupa incheierea stagiului
militar obligatoriu, filmarile durand peste 4 luni. Desi acesta da un
adevarat recital actoricesc, iar Go Ara („Dance, Subaru”, „The
Magician”) nu joaca decat de la distanta rolul de partenera, avand mai
degraba un rol secundar, prestatia lui Lee Je-hoon e „amenintata” de
interpretarea celor doua partenere ale sale, adorabilele actrite-copil
Roh Jeong-Eui („The Phone”, k-drama „Angel Eyes”) si mai ales Kim Ha-na,
o debutanta absoluta (n-a mai aparut nici macar in seriale), care la
data filmarilor avea doar 6 ani, insa care reuseste sa cucereasca pe
toata lumea, eclipsandu-l in multe scene pe Lee Je-hoon.CONTINUAREA AICI
